Umilul adevar.....

Dar ploaia nu mai contenea. Batuse toata noaptea in geamuri si pe acoperisuri. Cerul, coborit si incarcat de apa, parca plesnise si se deserta pe pamant, muindu-l ca pe o coca, topindu-l cum se topeste zaharul. Se iscau rabufniri de vant, pline de o caldura apasatoare. Clipocitul piraiaselor revarsate umplea strazile pustii, de-a lungul carora casele absorbeau, ca niste bureti, umezeala ce le patrundea si facea sa asude peretii de la pivnita pana la pod.
In goana celor doi cai, caleasca cobori la vale pe chei, trecu de-a lungul sirului de vapoare mari, ale caror catarge, vintrele si odgoane se inaltau triste spre cerul revarsat, ca niste copaci despuiati...Din cand in cand, o salcie inceata, cu crengile cazute intr-o nepasare de moarte, se zugravea nedeslusit, printr-o pacla de apa.
Incetul cu incetul, inversunarea ploii scazu. Apoi nu mai ramase decat un fel de ceata, un praf marunt de apa care plutea. Bolta norilor se inalta, se albea, si deodata, printr-o spartura nevazuta, o raza lunga de soare cobori piezis peste pasuni. Apoi spartura se largi ca un val ce se rupe, si un cer frumos si curat, de un albastru limpede si adanc, se desfasura peste lume. Se apropia seara.
Soarele apusese. Se auzeau departe clopote. Cerul se lumina si el ca un furnicar de stele. Ici si colo, ferestre luminate strapungeau bezna cu puncte de foc. Si, dintr-o data, de dupa o coasta, luna se ivi si ea printre crengi de brad, enorma, rosie si parca toropita de somn.....